Azi .... mi-e dor de mama!

Azi ... mi-e dor de mama!
Mi-e dor de mama care m-a tinut in viata atunci cand la 1 an medicii ziceau altceva. De mama care m-a trimis cu vacile la Bârzeiu in vancante si am cunoscut viata romanului din istorie. Mi-e dor de mama care mi-a aratat vioara, pe care am aruncat-o, de mama care m-a pus in fata pianului pe care l-am parasit.... mi-e dor de mama care imi facea gemuri cand eram copil ... care ma certa cand umblam aiurea in loc sa merg la scoala. De aceeasi mama care ma doftoricea cand imi spargeam capul si ma iubea cand luam 10 la colocvii. Mi-e dor de mama care m-a vazut in coma, care ar fi incojurat lumea desculta pentru ca eu sa am pantofi frumosi la scoala. De mama mea mi-e dor, care m-a iertat de n ori si ma vai mai ierta inca de doua ori pe-atat, de-as mai gresi ... Mi-e de mama mea! Sarut mana mama!

Mi-e dor de mama care ma invata detalii de armatura, care ma trezea sa merg la serviciu, care imi pregatea cuş cuş doar pentru ca ştia cat de mult ii iubesc, de mama care radea la cele mai stupide bancuri, care ma invata ce sunt traveile, ce sunt sapaturile de fundatie, si ce sunt cei 17,5 cm de zid de la linia de linia de cota, ce sunt imbinarile si care imi explica de ce sarpanta e asa si nu invers... Si mi-e dor sa o aud povestind intamplari din facultate de la Timisoara ... si da, de cate ori trec prin Timisoara, ma gandesc la ea.... Sarut mana mama!

Mi-e dor de mama care imi facea ciorba de vacuţă, de mama care imi facea cu desavarsire cel mai bun pui pe sticla de ma dureau degetele mancand... de mama care ma astepta venind de la mama dracu cu o cafea mereu proaspata si o vorba buna. De mama care m-a invatat ce inseamna sa fii om, ce inseamna sa ai si sa dai, sa daruiesti, sa fii fericit facand pe cei de langa tine fericit! Si... da, ea m-a invatat ca a darui un zambet inseamna uneori mai mult decat a darui un palat. Sarut mana mama!

Mi-e dor de mama, acea intruchipare a perfectiunii. De mama pentru care boala nu a fost o piedica in calea repectarii traditiilor, de mama care m-a invatat ce inseamna numele, ce inseamna trecutul, cum se schimba prezentul. Mama care facea un hencleş de iti iubeai si dusmanii mancandu-l ... care zambea mereu! Mama care m-a invatat ca imaginea chiar conteaza, mai mult decat ar trebui, dar mai putin decat ar vrea unii... Sarut mana mama!

Mamele mele sunt acolo ... acasa .... oriunde s-ar afla....

Azi ...ciudată zi ...

Adrian Paunescu - Repetabila Povara

Cine are parinti, pe pamânt nu în gând
Mai aude si-n somn ochii lumii plângând
Ca am fost, ca n-am fost, ori ca suntem cuminti,
Astazi îmbatrânind ne e dor de parinti.

Ce parinti? Niste oameni ce nu mai au loc
De atâtia copii si de-atât nenoroc
Niste cruci, înca vii, respirând tot mai greu,
Sunt parintii acestia ce ofteaza mereu.

Ce parinti? Niste oameni, acolo si ei,
Care stiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, dupa actele lor,
Nu conteaza deloc, ei albira de dor
Sa le fie copilul c-o treapta mai domn,
Câta munca în plus, si ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca si când as urla,
Eu îi stiu si îi simt, patimind undeva.
Ne-amintim, si de ei, dupa lungi saptamâni
Fii batrâni ce suntem, cu parintii batrâni
Daca lemne si-au luat, daca oasele-i dor,
Daca nu au murit tristi în casele lor...
Între ei si copii e-o prasila de câini,
Si e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are parinti, pe pamânt nu în gând,
Mai aude si-n somn ochii lumii plângând.
Ca din toate ce sunt, cel mai greu e sa fii
Nu copil de parinti, ci parinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însa pentru potop, înca nu-i de ajuns.
Mai avem noi parinti? Mai au dânsii copii?
Pe pamântul de cruci, numai om sa nu fii,

Umiliti de nevoi si cu capul plecat,
Într-un biet orasel, într-o zare de sat,
Mai asteapta si-acum, semne de la stramosi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocosi,
Si ca niste stafii, ies arare la porti
Despre noi povestind, ca de mosii lor morti.

Cine are parinti, înca nu e pierdut,
Cine are parinti are înca trecut.
Ne-au facut, ne-au crescut, ne-au adus pâna-aci,
Unde-avem si noi însine ai nostri copii.
Enervanti pot parea, când n-ai ce sa-i mai rogi,
Si în genere sunt si nitel pisalogi.
Ba nu vad, ba n-aud, ba fac pasii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult sa le spui si explici,
Cocosati, cocârjati, într-un ritm infernal,
Te întreaba de stii pe vre-un sef de spital.
Nu-i asa ca te-apuca o mila de tot,
Mai cu seama de faptul ca ei nu mai pot?
Ca povara îi simti si ei stiu ca-i asa
Si se uita la tine ca si când te-ar ruga...

Mai avem, mai avem scurta vreme de dus
Pe constiinta povara acestui apus
Si pe urma vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au si ne cer.
Iar când vom începe si noi a simti
Ca povara suntem, pentru-ai nostri copii,
Si abia într-un trist si departe târziu,
Când vom sti disperati vesti, ce azi nu se stiu,
Vom pricepe de ce fiii uita curând,
Si nu vad nici un ochi de pe lume plângând,
Si de ce înca nu e potop pe cuprins,
Desi ploua mereu, desi pururi a nins,
Desi lumea în care parinti am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduïta de plâns